Alerg de Un An: Iată Ce Am Învățat

Aș vrea să încep acest articol prin a vă spune ca eu nu sunt, și nu am fost vreodată, o fire sportivă. Am încercat într-adevăr o mulțime de sporturi când eram mică, de la handbal și basket la dans, însă parcă nimic nu s-a lipit de mine. În timp, am început să cred că pur și simplu nu mă pricep la asta și că cel mai bine e sa mă concentrez pe alte abilități. 

Cu toate acestea, deși niciun sport nu mi-a făcut cu ochiul neaparat, alergatul mi se părea cel mai plicticos dintre toate.

Nu era un joc, nu aveai o echipă, nu era adrenalina de a pierde sau a câștiga un meci. De fapt, chiar aveam o glumă, și anume că eu nu alerg nici măcar ca să prind autobuzul, pentru că oricum va veni altul la un moment dat, așadar nu merită efortul. 

Între timp, N. ieșea la alergat constant. Se apucase de alergat cu ceva ani înainte să ne cunoaștem, așa că de când îl știu mă încuraja să merg și eu cu el. Cum se întâmplă de multe ori însă, degeaba îmi spuneau cei din jur, degeaba aveam exemple de oameni care păreau bucuroși după câteva ture în parc, pe mine nimic nu mă convingea.

Poate acum te întrebi cum am ajuns de la persoana pe care o descriu mai sus, la o persoană care nu doar ca aleargă constant, ci căreia îi și place să iasă la alergat? Citește mai departe.

În primul rând, s-au adunat mai mulți ani de când lucrez de acasă. Deși nu aș vrea să recunosc, mai ales în perioadele foarte aglomerate, se întamplă să nu ies cu zilele din casă, în afară de un drum scurt până la supermarket. Acest lucru, după cum poate ție ca cititor ți se pare evident, mi-a afectat sănătatea fizică și mintală. După nenumărate ore de stat pe scaun cu tableta în față, am început să am dureri de spate. Adaugă în acest cocktail stresul deadline-urilor, instabilitatea surselor de venit și lipsa contactelor sociale și iată cum o ilustratoare fericită, care desenează unicorni și inimioare, s-a transformat într-o ilustratoare gârbovită, mai mereu anxioasă și îngrijorată.

Mi-aș dori să vă spun că am rezolvat toate aceste probleme ieșind cu N. în parc și alergând ținându-ne de mână către asfințit, dar nu s-a întâmplat așa. Pentru că eu, în mintea mea, eram sigură că nu sunt în stare și că acest lucru nu este pentru mine.

Și de aici și prima lecție pe care am învățat-o: 

1. Atunci când te apuci de ceva nou și dificil (sau de orice lucru, de altfel), trebuie să vrei. 

Până la urmă, împinsă mai mult de la spate, mi-am pus adidașii, am descărcat o aplicație de alergat și am ieșit în parc. Țin minte că prima dată am reușit să alerg câteva sute de metri până când am simțit că îmi explodează plămânii și că mă dor toți mușchii picioarelor. 

Iar aici aș vrea să vă spun lecția numărul 2:

2. Nu trebuie să te compari cu nimeni în afară de tine din trecut.

Poate ați mai auzit acest citat motivațional ieftin. Dar faptul că eu am reușit să alerg 400 de metri, pe cand N. sau cei pe care îi urmăream pe Instagram alergau constant 5, 10 sau 15 kilometrii (!) ca și cum nu ar fi nimic, nu doar că nu m-a motivat, ci m-a dat înapoi.

Niciodată nu o să pot ajunge acolo, așa că de ce să mă mai chinui?

În plus, experiența în sine a fost cel puțin neplăcută. Am avut febră musculară timp de o săptămână după, în timp ce alergam aveam impresia că mor acolo pe pistă și nici nu am simțit nimic asemănător cu “runner’s high” (un sentiment de extaz pe care îl trăiesc uneori alergătorii, datorat eliberării de endorfine). 

Am mai ieșit sporadic la alergat de câteva ori în următoarele luni, însă mai mult ca să îmi demonstrez mie că nu pot, decât ca să reușesc ceva în această direcție. 

Timpul trecea, însă starea mea fizică și psihică nu se îmbunătățeau în niciun fel.* Între timp mi-am făcut un abonament la sală (deși nu am înțeles aparatele niciodată), la zumba (până când profesoara s-a mutat în alt cartier) și la kick boxing (până când am venit învinețită de la un antrenament și nu mi-a mai trebuit).

În teorie, alergatul era fix ce mi-aș fi dorit de la un sport: ceva ce pot face fără să depind de o sală, de un orar fix sau de un profesor, cât de des vreau, la ce oră vreau. În plus, aveam pista de alergat la 5 minute de casă. 

Așadar, am decis să îi mai dau o șansă. De data asta, epuizasem cam toate scuzele și îmi doream enorm să reușesc. Revenind la prima lecție, de data asta voiam cu adevărat să reușesc. 

Am acceptat faptul că voi alerga foarte încet și foarte puțin la început. Mi-am dat timp să îmi îmbunătățesc tehnica și viteza. Dar ceva tot nu mergea.

Deși reușeam să alerg pe o distanță din ce în ce mai mare, am observat în continuare că în timpul alergatului aveam un dialog negativ cu mine însămi. Corpul ar fi facut o treabă cât de cât bună, dar mintea îmi spunea non-stop lucruri precum: „Nu mai poți.”, „Te dor picioarele.”, „De ce trebuie sa treci prin asta?”, „A fost o idee proastă” și asa mai departe. 

Atunci l-am întrebat pe N. cum face să își pună mintea pe mut când aleargă. „Păi, uneori ascult muzică.” Dar el nu avea aceeași problema. Probabil din cauză că alerga de mult timp, el chiar se simțea bine (?!) în timpul alegatului, pur și simplu. 

Așa ca am recurs la prietenul Google. Și asa am descoperit aplicația mea preferată de alergat: se numește Zombies Run și este o poveste pe episoade în care tu ești personajul principal, într-un scenariu post apocaliptic, în care oamenii și zombi coexistă. În varianta Couch to 5K antrenamentele combină alergatul cu mersul rapid și alte câteva exerciții, în funcție de nivelul la care ești.

În unele zile îmi era foarte greu. În altele mergea mai bine. Dar atâta timp cât ieșeam din casă și reușeam să bifez misiunile, mă simțeam din ce în ce mai încrezătoare. Și ghici ce: după câteva luni am reușit să alerg 5 kilometrii neîntrerupt! 

Aici vine și lecția 3:

3. Îmblânzește-ți mintea.

Fie ca mine, cu o povestioară care să o țină ocupată, fie cu muzică, fie cu un antrenor (aplicația de la Nike de exemplu are o mulțime de antrenamente înregistrate), fie cu o altă metoda care funcționează pentru tine. Corpul de cele mai multe ori poate mai mult decât crede mintea. 

În încheiere, aș vrea să vă spun că anul acesta în mai am alergat primii mei 10K. O oră și 7 minute, timp în care am simțit și acel “runner’s high” de care vorbeam mai devreme, plus o bucurie imensă pentru că am reușit ceva ce am crezut că este imposibil pentru mine.

Tu alergi? Ai vreun sfat sau vreun feedback? Dacă da, te aștept cu drag în comentarii. 

 

Unicorni și inimioare,

Andreea

*aș vrea să menționez că alergatul nu mi-a rezolvat peste noapte toate problemele. Este adevărat că din punct de vedere fizic mă simt în formă și dorm mult mai bine. Din punct de vedere psihic mi-am creat o rutină sănătoasă în jurul ieșirilor în parc și mi-am demonstrat mie că pot. Cu toate acestea, încă lucrez pe mai multe fronturi pentru a fi cea mai bună versiune a mea 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.